Traim cu iluzia nemuririi. Pana in momentul in care cineva cunoscut sau apropiat dispare de langa noi. Si pentru un timp, mai scurt sau mai lung, ne cutremuram, ne gandim daca incrancerea cu care actionam in anumite momente sau daca supararea care ne-o aduc unele lucruri merita. Daca merita sa ne mangaiem ego-ul cu tot felul de lucruri materiale, daca merita sa ne comportam intr-un anumit fel cu prietenii/familia/cunoscutii, daca e in regula sa tinem ranchiuna pe anumite persoane sau aspecte ale vietii. Si o vreme tot reflectam. Apoi uitam si revenim la vechiul stil de a gandi si actiona.
